În circumstanțe obscure, așa cum se întâmplă deseori, în România a apărut o nouă taxă. Nu alergați transfigurați la Monitorul Oficial, nu o găsiți acolo. Scamatorii politici au evoluat, nu mai fac potlogării la vedere, sub semnătură, ca la începuturi. Alta a fost calea, pe cât de lină și de legală, pe atât de imorală. Căci, spre deosebire de voi, ei au răbdare, metodă și Putere.
Mai întâi au dat o lege, modificând o alta. I-au spus, banal, 48/2013. O lege-școală: votată în urale și îngropată, în tăcere, de-a doua zi, în vrafuri de hârtii. Un text întins pe patru pagini care descrie matematic schema. Sediul unui partid, aflat în proprietatea privată a statului și luat cu chirie oricum modică, se scoate la vânzare. Vine șeful, face o cerere, plătește avans 10% și asta-i tot. În trei ani, la capătul a 36 de rate egale, cu „dobândă negociată între părți”, partidul este proprietar. Legal, curat, laparoscopic.
„10%, dar din cât?”, veți spune, poate. „Din prețul corect!”, vă vor răspunde indignați, aliniindu-se cu aer de naivitate în umbra unui fantomatic evaluator independent, „persoană fizică sau juridică și autorizată, conform legii”. El, evaluatorul spectral protejat de Regia Protocolului de Stat, nu are nume și prenume, nu are trecut, ci numai expertiză și, desigur, contracte secrete cu statul.
În urma Parlamentului suveran, a venit, în vârful picioarelor, atotștiutorul Guvern. A dat, zelos, o hotărâre – Normele de aplicare a legii, punându-le în brațe partidelor, adică lor înșile, curțile râvnitelor sedii, terenuri imense la bulevarde centrale, pentru pentru mai multe vieți, contra unei redevențe – cum altfel? – secrete.
Ideea s-a născut în 2011, în capul unor PDL-iști. Îmbătați de putere, oamenii se visau stăpâni în Modrogan, în casa interbelică a Elenei Lupescu, pe atunci birou de ocazie al tizei sale contemporane. Doar că au venit alegerile și USL-iștii. Și-au pus voturile grămadă și planurile pe hârtie și a ieșit altfel: sediul PSD din Kiseleff, un conac de 3.500 de metri pătrați împânziți pe patru niveluri, a ajuns să fie cumpărat, în decembrie 2013, de Victor Ponta – liderul de partid, de la RA-APPS, regie în subordinea lui Victor Ponta – premierul, cu 275 de euro metrul pătrat; gard în gard, vicepremierul Gabriel Oprea preia din mers stilul neorenașterii germane printr-o vilă și un contract imobiliar aidoma – cei 350 de metri pătrați în care UNPR s-a instalat în 2010 intră în proprietatea apărătorilor interesului național cu 110.000 de euro, prețul unui apartament cu spoturi luminoase, în Vitan.
De ce 300 de euro metrul pătrat și nu 1600, cât a luat aceeași RA-APPS într-un apartament din Kiseleff cu doar cinci luni în urmă? E o explicație pe care numai fantomaticul evaluator ar fi putut-o, poate, da, dacă Regia Protocolului de Stat nu ar fi secretizat lista scurtă a acestor dumnezei ai tunurilor imobiliare, pe care am cerut-o încă de acum un an.
Victor Ponta este dator, la fel ca și Gabriel Oprea, să facă public raportul de evaluare, căci prețul îl plătim noi toți.
Ascunsă printre rânduri, aici e fața perversă a acestei legi profund imorale: clienți neeligibili, partidele ocolesc băncile, fiind creditate, cu întreaga sumă, direct de către stat. Tot statul e cel care, vânzând de 5 ori mai ieftin, subvenționează practic PSD cu 4,9 milioane de euro, bani pe care i-ar fi dat peste cele 960.000 de euro negociate cu RA-APPS, dacă prețul metrului pătrat ar fi fost nu de 300, ci de 1600 de euro cel puțin. Mulți, puțini, sunt 4,9 milioane de euro, tot atâția câți contribuabili are România azi. 4,9 milioane de euro înseamnă 5 lei din fiecare buzunar. Un ecler în Dorobanți. Două cafele în Gara de Nord. Trei mâini întinse, la metrou. Patru Eugenii într-un ghiozdan, dimineața. Cinci pâini albe, din colț.
Dați și voi 5 lei pentru PSDei?